A unsprezecea porunca: “Mananca-ti aproapele”
Publicat de Cristina Mitrea pe 29/12/2010
Nu stiu cum se face, dar in ultima vreme ajung numai la piese de teatru cu nume de speriat, de la care, totusi, reusesc sa scap cu viata. “11.Mananca-ti aproapele”, pus in scena de Teatrul de Arta Bucuresti, este cel mai recent astfel de spectacol, pe care l-am vazut nu mai departe de 8 noiembrie, la Clubul Taranului.
Inceput cu 25 de minute intarziere de la ora anuntata (chestie care nu m-a bucurat deloc, stiuta fiind obsesia mea pentru punctualitate), spectacolul “11.Mananca-ti aproapele”, in regia lui Vitalie Bichir m-a facut sa imi amintesc ca nu toate tragediile sunt prezentate ca atare, ci unele dintre ele imbraca o eleganta haina umoristica. Ceea ce nu le face mai putin dureroase sau demne de meditat asupra lor, insa.
Cele trei personaje ale piesei, desi diferite in structurile lor, ajung in cele din urma la un consens ingrozitor. Initial, colonelul lagarului de concentrare (Marius Damian) unde soseau sute de evrei pentru a fi exterminati este sfasiat intre datoria de a-i ucide si procesele de constiinta care ii dau bataie de cap unui om religios asa cum este el. Ajutorul sau (George Constantinescu) incearca sa il impulsioneze in a-si face datoria, in timp ce liderul evreilor (Adrian Anghel) cere sa nu li se prelungeasca agonia si sa fie ucisi imediat. Dupa discutii si negocieri aprinse, colonelul ia o decizie la care nimeni nu s-ar fi gandit si lucrurile iau o intorsatura groaznica. Mai intai pentru ceilalti, apoi pentru el insusi.
Daca va spun ca mesajul spectacolului este unul salbatic, in care personajele ajung sa se manance unele pe altele, intr-un act de crestinim dus la limita (caci nu exista daruire mai mare decat a te lasa mancat de aproapele tau aflat in pericol de moarte prin inanitie, dupa cum se spune la un moment dat), probabil veti fi de acord ca nu prea ai de ce rade. O astfel de porunca, a unsprezecea, vine in contradictie cu restul. Si totusi, scenariul este presarat cu unele replici pline de un umor incredibil, care nu au cum sa nu iti smulga macar un zambet. Pur si simplu nu poti sa ramai cu o figura imobila si cu gandul ca in esenta e vorba, totusi, de o monstruozitate – devorarea aproapelui. Cred ca Marius Damian, cel care a scris piesa, a reusit sa faca o combinatie potrivita intre grotesc si umor, asa incat spectatorul sa poata accepta un subiect atat de dur, dar in acelasi timp sa nu fie prea oripilat de ceea ce vede si aude.
Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 10 noiembrie 2010
