“Ca pe tine insuti”, o poveste de iubire mascata

Dupa ce am vazut piesa “Ca pe tine insuti”, de Maria Manolescu, la Teatrul Foarte Mic, pe 18 decembrie, am inceput sa-mi pun intrebari, pentru a ajunge la adevar: sa fi fost doar un spectacol despre oamenii strazii (zisi si homelesi)? Cu siguranta nu. Sa fi fost o parabola despre ura si violenta? Nici pomeneala. Sau o poveste despre iubire mascata, nevoia de afectiune si de empatie? Am decis ca ultima varianta e cea mai adecvata.

Statisticile arata ca in fiecare iarna, in capitala europeana Bucuresti, mor in jur de 300 de oameni ai strazii, situatie pe care o subliniaza si “corul homelesilor”, interpretat cu mare finete de Bobo de la Fara Zahar. Maria (Mihaela Radescu) si Ioan (Mihai Gruia Sandu) sunt doi oameni fara adapost care nu au de gand sa le dea satisfactie jurnalistilor si nici strainilor (milosi din fire sau de circumstanta) murind inghetati, ci se incurajeaza reciproc sa supravietuiasca pana la primavara: “… pentru ca daca te omori acum, o sa fii unul din cei 300 de homelesi care mor in fiecare iarna-n Bucuresti. O sa fii un nume sau o fotografie in ziar. Pe cand daca mori primavera, atunci pamantul nu mai e inghetat si atunci poti fi ingropat de cineva care ti-a promis ca face asta si se tine de cuvant si atunci ziarele si mila oamenilor te lasa in pace.”

Desi intre cei doi pare batut in cuie un cod de comportament, care exclude minciunile si atingerile (si, in general, orice vorba sau fapta frumoasa), incluzand in schimb “violenta extrema”, indiferenta si deposedarea posibilelor victime de brichete, sticle de vodka si geci, Maria si Ioan au ingropate adanc atat sentimente, cat si secrete, care nu asteapta decat un semn sa iasa la iveala.

Cand prezenta tanarului Rafa (Viorel Cojanu) dezamagit de viata si cu probleme pe care el insusi pare sa si le creeze le tulbura existenta, cei doi sunt nevoiti sa recunoasca faptul ca nici nu-l pot ucide, nici nu-l pot deposeda de bunuri cu usurinta, ba chiar ii arata compasiune si incep sa-si deschida sufletele in fata lui. Tanarul, la randul sau, decis sa se sinucida, va renunta treptat la idee si isi va lua si el piatra de pe inima spovedindu-se lui Ioan si trecand printr-o experienta carnala cu Maria, ambele situatii avand efect de catharsis asupra lui.

Desi trateaza subiectul deloc delicat al persoanelor care traiesc pe strada si care poarta in mintile si inimile lor infrangeri, sperante si planuri (ca, de altfel, orice om care are un acoperis deasupra capului) si atinge uneori culmi de emotie dureroasa, spectacolul este imbracat intr-un strat umoristic, care nu te lasa pana nu-ti smulge cateva zambete. Personajele sunt amuzante nu numai prin ceea ce spun, ci si prin ceea ce nu spun, dar insinueaza, mascand adevaratele intentii cu discursuri cu capul in jos. “Sa nu insemnam nimic unii pentru altii, sa nu ne atingem, sa nu avem mila” sunt indemnurile lor, de sub care razbate dorinta de a face exact pe dos.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 20 decembrie 2010

L.O.S.T. au lansat “Remains of Pain” (with a lot of rain)

Dupa ani de munca, trupa L.O.S.T. a reusit intr-un final sa scoata albumul “Remains of Pain” si, cum nu e frumos sa petreci de unul singur, baietii ne-au chemat cu mic cu mare in Club Fabrica din Bucuresti sa fim alaturi de ei si de invitatii lor, pentru o seara plina de muzica de calitate.

Cum ma stiti, o sa incep prin a ma plange de nerespectarea orarului, adica in loc de ora 19.00, cum scria pe afis, concertele au inceput la 20.00. Publicul destul de rarefiat la inceput s-a mai indesit pe masura ce trecea timpul, dar probabil ca si vremea total neprietenoasa i-a facut pe unii sa reconsidere o plimbare pana in Fabrica. In orice caz, pierderea e a lor, pentru ca au ratat o seara foarte frumoasa. Totusi, ca sa termin cu “plangerile”, nu mi-a placut prea tare publicul prezent la eveniment, care a fost mult prea calm si rezervat in comparatie cu muzicienii talentati pe care i-a avut in fata. Ca sa nu mai spun ca foarte multi pareau veniti mai degraba sa stea la bere si sa socializeze decat sa vada ce se intampla pe scena.

Programul artistic a fost deschis de Spectral, o formatie pe care nu mai avusesem ocazia sa o vad pana acum (sau cel putin nu-mi amintesc s-o fi vazut). Nu ma omor cu death metal-ul tehnic si nici cu cel brutal, dar asta nu inseamna ca nu pot sa apreciez o trupa buna atunci cand o vad. Iar Liva (voce), Ciprian (chitara), Daniel (chitara) si Septimus (tobe), desi putin cam timizi pe scena, dupa gustul meu, au facut treaba buna si publicul a parut sa-i aprecieze. Mai ales ca la un moment dat l-au invitat alaturi de ei pentru o piesa si pe fostul vocalist al trupei.

Playlist (cu multumiri lui Ciprian):
1. Hatred
2. Autopsy of Hope
3. Divided We Fall
4. Blind (feat. Alex Niculae)
5. The Seventh Circle Awaits
6. Neural Correlates of Hate
7. Nihilist

Dupa probele de sunet si-au intrat in rol si cei de la Abigail, alti prieteni de nadejde ai trupei L.O.S.T. (de altfel, Razvan Alexandru le-a si produs albumul lansat in seara de 4 decembrie). M-am bucurat sa ii revad dupa destul de multa vreme si sa constat ca au ramas la fel de energici si determinati. Pentru aceasta seara de sarbatoare au ales sa cante si piese recente, si piese care vor aparea pe viitorul album, dar si unele care ne-au dus in timp tocmai la mijlocul anilor ’90 (“Kogaion”). Toate au sunat la fel de bine si reactiile pozitive din public nu au intarziat sa apara.

Playlist (cu multumiri lui Razvan, ca memoria mea…):
1.Bitterness/Tears
2.Mirror/A Room Without Windows
3.Astral Sleep
4.Sweet Cruelty
5.It Is the Night I Fear
6.Kogaion
7.Moon Cathedral
8.Sonet

Dupa alte probe de sunet au navalit si baietii de la Trooper, care, la fel ca trupele precedente, au tinut sa le multumeasca “sarbatoritilor” pentru invitatia de a lua parte la petrecerea lor si sa ne indemene sa le cumparam albumul, pentru ca merita. “Vlad Tepes”, “Nu trebuie sa vrei”, “Old School Baby”, “ O viata este prea mult”, “Tari ca muntii”, “Strigat” si “I Want to Break Free”, cover Queen, au rasunat pe scena din Fabrica timp de cateva zeci de minute, generand scuturari de plete si aplauze.

L.O.S.T., personajele principale ale serii, au trecut la aparate undeva dupa ora 23.00, abordand un playlist variat, fara a se limita la albumul care tocmai se lansa. Au stat de vorba cu publicul, au povestit despre “Remains of Pain”, au facut glume (uneori unul pe seama altuia), s-au filmat intre ei si au multumit celor trei trupe prietene care au acceptat sa cante cu ei, prin vocea lui Vlad Busca: “Ati vazut cea mai buna trupa de technical deah metal din tara, cea mai buna trupa de doom metal din tara, cea mai buna trupa de heavy metal din tara… noi nu stiu ce mai cautam aici!” Dar, va spun eu adevarul, ca baietii sunt modesti: sunt foarte buni pe felia lor si noul album o dovedeste din plin. Tot ce sper este nu ne vor mai lasa sa asteptam atatia ani pana sa ne cheme la petrecerea de lansare a urmatorului material. Nu de alta, dar se numara printre putinele trupe de la noi cu adevarat profesioniste si dedicate muzicii lor.

“Remains of pain” este un material care vorbeste despre regrete, dureri apasatoare si usi inchise pentru totdeauna, dar si despre incercarea de a-ti dezvolta propriul eu si de a gasi in tine puterea de a-ti face viata asa cum doresti, pe o muzica plina de forta, dar si de melodie. Legat de album in forma lui fizica, acesta contine zece piese si o sa vedeti ca booklet-ul include si versurile acestora, scrise de Vlad Busca, precum si pozele membrilor. Conceptul si layout-ul sunt realizate de Costin Chioreanu (Twilight 13 Media), care s-a ocupat si de alte trupe in ceea ce priveste design-ul albumelor (Trooper, Avatar, Deathdrive etc).

In incheiere, noi cei de la 4arte le dorim mult succes in continuare baietilor de la L.O.S.T., multumindu-le pentru colaborarea reusita de pana acum si nu in ultimul rand pentru gestul deosebit de a ne trece si pe noi in booklet-ul CD-ului proaspat lansat.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 5 decembrie 2010

Trooper au lansat “15″, un album de-o seama cu ei

Trooperii au lansat primul album live din cariera, intitulat “15” (varsta formatiei) si oferit fiecarui platitor de bilet, in cadrul unui concert desfasurat pe 18 noiembrie in clubul The Silver Church din capitala. Concert e cam putin spus, totusi, avand in vedere ca aparitiile lor dau evenimentelor un aspect mai degraba de petrecere intre prieteni decat de orice altceva.

Desi organizatorii au subliniat ca toata distractia se va pune in miscare la 20.00 fix, concertul de lansare a luat startul pana la urma in jur de 20.30. E adevarat ca la ora stabilita pentru incepere nu intrasera in club decat aproximativ jumatate dintre cei care au fost prezenti pana la final, dar nu cred ca asta ar trebui sa fie treaba celor urca pe scena, mai ales ca accesul era permis mai devreme.

Acum ca mi-am spus si nemultumirile legate de vesnicele nerespectari ale programului, nu mai am decat sa ma lansez in glorificarea concertului aniversar, care, n-am cum sa nu recunosc, a meritat toata intarzierea. Trooperii au facut din aceasta aniversare una speciala, unde nu doar ca au luat la rand albumele lor din cei 15 ani de cariera si ne-au extras cateva piese de pe fiecare, dar au avut pe scena si invitati selectati dintre persoanele dragi lor (Leo Iorga de la Compact, Vanda de la Fortress of Faith si Cristi Hrubaru). De asemenea, au ales sa abordeze si cateva coveruri apartinand trupelor pe care ei le apreciaza, unul dintre acestea fiind “Blood Brothers” de la Iron Maiden, piesa pe care au cantat-o pentru prima data pe o scena. Sper sa nu fie si ultima data, pentru ca le-a iesit foarte bine. Mai ramane doar sa invete Coiot versurile, si atunci va iesi perfect.

Niciodata nu tin minte playlistul, asa ca nu-mi cereti nici de data asta imposibilul. Imi amintesc insa ca in cele vreo doua ore si jumatate au cantat “Nu trebuie sa vrei”, “Inca o lupta”, “Un singur drum”, “Old School, Baby”, “Strigat”, “Doar a mea”, “O viata este prea mult” (mereu ma minunez de cat de frumoasa poate sa fie piesa asta), “In stele”, “Cat am asteptat” (alaturi de Vanda), “Here I go Again” cover Whitesnake si “It’s My Life” cover Bon Jovi (ambele cu Leo Iorga, cantate fara repetitie), “Highway to Hell” cover AC/DC (impreuna cu Cristi Hrubaru), “I Want To Break Free” cover Queen, “Amintiri”, precum si o selectie de piese legate de pe “Vlad Tepes – Poemele Valahiei” – printre ele fiind si “In Valahia”, “Vlad Tepes”, “Sfarsitul fara sfarsit”. Si ce concert Trooper ar mai fi fara “Tari ca muntii”, asa ca si piesa asta, de care nimeni nu pare sa se sature vreodata, si-a gasit loc in playlistul de aseara.

In rest, legat de trooperi, e de fiecare data o fericire sa-i vezi pe scena, nu ca in afara ei nu ar fi la fel. Altfel nu se explica de ce in jurul meu am auzit si vazut oameni cantand si urland continuu (jur ca la un moment dat am crezut ca imi vor exploda timpanele), aplaudand si scuturandu-si pletele, fie ele si simbolice. Pe langa faptul ca stiu sa cante si nu te duci la concertele lor cu teama ca vor da atatea gherle de nu le poti numara, trooperii astia emana ei asa mereu un entuziasm contagios, ii vezi ca se bucura atunci cand lumea canta odata cu ei si ca traiesc la cote maxime fiecare cantare. Exact fiecare cantare, indiferent ca se desfasoara in fata unui mare spatiu plin ochi, cum a fost aseara, sau intr-un club micut in care incap cel mult 100 de insi.

Nu-i cunosc de 15 ani, ci doar de vreo opt si jumatate, dar e destul ca sa pot sa spun – si nu ma intereseaza cine imi sare in cap – ca n-am mai vazut printre trupele (aproximativ) tinere de la noi o formatie atat de frumoasa si de bine sudata, din toate punctele de vedere. La multi ani, Trooper, si tot inainte!

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 19 noiembrie 2010

“Anselmo”, un fenomenal spectacol in spectacol

Am fost aseara la spectacolul “Anselmo”, regizat de Mihai Gruia Sandu si prezentat de Compania de teatru Dell’Arte si Teatrul Nottara, si m-am straduit sa nu mor de ras. Dupa cum vedeti, am reusit!

Daca mergeti vreodata sa vedeti “Anselmo”, va sfatuiesc sa nu va prezentati in sala asa ca mine, cu impresia ca o sa vedeti o piesa de teatru clasica, linistita, care urmeaza un fir (crono)logic. Pentru ca veti ramane surprinsi, desi intr-un sens bun, de felul in care aceasta piesa a fost reprezentata.

Ideea principala, totusi, este aceea de “spectacol in spectacol”. O trupa de actori intentioneaza sa puna in scena o piesa, dar fiecare are propria viziune asupra textelor si asupra felului in care trebuie sa decurga spectacolul respectiv. Iar ceea ce joaca ei este o piesa in care rolul principal este cel al lui Anselmo, cavalerul pe care nimeni nu il cunoaste, pe care nimeni nu l-a vazut cu adevarat, dar al carui nume este folosit in mod fals de mai multi cavaleri, dintre care unul travestit. Acestia profita de identitatile false asumate si vrajesc cateva domnisoare pazite (nu chiar atat de) strasnic de tatii si fratii lor si ametite de calitatile vajnicilor admiratori. In afara de cuplurile ciudate care se formeaza mai dam si peste simpaticii Pantalone si Dottore, care se ciondanesc zi de zi, la ora fixa (desi cearta e cumva asteptata de ambii, e mai mult un ritual amuzant decat o disputa serioasa), dar si peste Arlechino si Colombina care poarta scrisorile de dragoste de la un indragostit la altul si care au si ei accese de “Ba eu sunt Anselmo!”

Dar cine este pana la urma acest Anselmo? De unde vine el? Oare exista cu adevarat sau e doar in inchipuirea unora? Sau poate ca o fi murit? Nu se stie precis, mai ales ca din textul piesei pe care grupul de actori incearca sa-l joace lipsesc bucati, pentru ca regizorul e aiurit si nici nu poate sa-si faca bine treaba din cauza razvratirii vesnice a actorilor, iar finalul nu este nici el asa cum ar trebui. Probabil ca Anselmo este doar un simbol, un ideal catre care se tinde, un caracter nobil, un suflet bland si un luptator curajos, asa cum vrem cu totii sa fim.

Dar ce mai conteaza ca lucrurile se amesteca, important e ca rezultatul este unul peste asteptari, in care publicul (care se pomeneste implicat de cateva ori, vrand-nevrand, in disputa de pe scena) are parte de distractie de la inceput pana la final, fiind martor la dueluri, paruieli si dialoguri fenomenale. Cosmin Sofron este genial in rolul lui Pantalone, George Constantinescu il intruchipeaza cu un umor teribil pe unul dintre cavalerii care se dadeau drept Anselmo, la fel si Ana Craciun, care intra in pielea cavalerului travestit. Dar nu numai ei, ci si restul celor care au fost pe scena in aceasta piesa (Smaranda Gabudeanu, Andra Sandu, Ana Cucuta, Ninel Surdu, Radu Moldovan, Cristi Martin) au reusit sa ne binedispuna si sa ne arate ca, indiferent daca adevarul se afla sau nu, important este drumul spre gasirea lui.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 30 noiembrie 2010