L.O.S.T. au lansat “Remains of Pain” (with a lot of rain)

Dupa ani de munca, trupa L.O.S.T. a reusit intr-un final sa scoata albumul “Remains of Pain” si, cum nu e frumos sa petreci de unul singur, baietii ne-au chemat cu mic cu mare in Club Fabrica din Bucuresti sa fim alaturi de ei si de invitatii lor, pentru o seara plina de muzica de calitate.

Cum ma stiti, o sa incep prin a ma plange de nerespectarea orarului, adica in loc de ora 19.00, cum scria pe afis, concertele au inceput la 20.00. Publicul destul de rarefiat la inceput s-a mai indesit pe masura ce trecea timpul, dar probabil ca si vremea total neprietenoasa i-a facut pe unii sa reconsidere o plimbare pana in Fabrica. In orice caz, pierderea e a lor, pentru ca au ratat o seara foarte frumoasa. Totusi, ca sa termin cu “plangerile”, nu mi-a placut prea tare publicul prezent la eveniment, care a fost mult prea calm si rezervat in comparatie cu muzicienii talentati pe care i-a avut in fata. Ca sa nu mai spun ca foarte multi pareau veniti mai degraba sa stea la bere si sa socializeze decat sa vada ce se intampla pe scena.

Programul artistic a fost deschis de Spectral, o formatie pe care nu mai avusesem ocazia sa o vad pana acum (sau cel putin nu-mi amintesc s-o fi vazut). Nu ma omor cu death metal-ul tehnic si nici cu cel brutal, dar asta nu inseamna ca nu pot sa apreciez o trupa buna atunci cand o vad. Iar Liva (voce), Ciprian (chitara), Daniel (chitara) si Septimus (tobe), desi putin cam timizi pe scena, dupa gustul meu, au facut treaba buna si publicul a parut sa-i aprecieze. Mai ales ca la un moment dat l-au invitat alaturi de ei pentru o piesa si pe fostul vocalist al trupei.

Playlist (cu multumiri lui Ciprian):
1. Hatred
2. Autopsy of Hope
3. Divided We Fall
4. Blind (feat. Alex Niculae)
5. The Seventh Circle Awaits
6. Neural Correlates of Hate
7. Nihilist

Dupa probele de sunet si-au intrat in rol si cei de la Abigail, alti prieteni de nadejde ai trupei L.O.S.T. (de altfel, Razvan Alexandru le-a si produs albumul lansat in seara de 4 decembrie). M-am bucurat sa ii revad dupa destul de multa vreme si sa constat ca au ramas la fel de energici si determinati. Pentru aceasta seara de sarbatoare au ales sa cante si piese recente, si piese care vor aparea pe viitorul album, dar si unele care ne-au dus in timp tocmai la mijlocul anilor ’90 (“Kogaion”). Toate au sunat la fel de bine si reactiile pozitive din public nu au intarziat sa apara.

Playlist (cu multumiri lui Razvan, ca memoria mea…):
1.Bitterness/Tears
2.Mirror/A Room Without Windows
3.Astral Sleep
4.Sweet Cruelty
5.It Is the Night I Fear
6.Kogaion
7.Moon Cathedral
8.Sonet

Dupa alte probe de sunet au navalit si baietii de la Trooper, care, la fel ca trupele precedente, au tinut sa le multumeasca “sarbatoritilor” pentru invitatia de a lua parte la petrecerea lor si sa ne indemene sa le cumparam albumul, pentru ca merita. “Vlad Tepes”, “Nu trebuie sa vrei”, “Old School Baby”, “ O viata este prea mult”, “Tari ca muntii”, “Strigat” si “I Want to Break Free”, cover Queen, au rasunat pe scena din Fabrica timp de cateva zeci de minute, generand scuturari de plete si aplauze.

L.O.S.T., personajele principale ale serii, au trecut la aparate undeva dupa ora 23.00, abordand un playlist variat, fara a se limita la albumul care tocmai se lansa. Au stat de vorba cu publicul, au povestit despre “Remains of Pain”, au facut glume (uneori unul pe seama altuia), s-au filmat intre ei si au multumit celor trei trupe prietene care au acceptat sa cante cu ei, prin vocea lui Vlad Busca: “Ati vazut cea mai buna trupa de technical deah metal din tara, cea mai buna trupa de doom metal din tara, cea mai buna trupa de heavy metal din tara… noi nu stiu ce mai cautam aici!” Dar, va spun eu adevarul, ca baietii sunt modesti: sunt foarte buni pe felia lor si noul album o dovedeste din plin. Tot ce sper este nu ne vor mai lasa sa asteptam atatia ani pana sa ne cheme la petrecerea de lansare a urmatorului material. Nu de alta, dar se numara printre putinele trupe de la noi cu adevarat profesioniste si dedicate muzicii lor.

“Remains of pain” este un material care vorbeste despre regrete, dureri apasatoare si usi inchise pentru totdeauna, dar si despre incercarea de a-ti dezvolta propriul eu si de a gasi in tine puterea de a-ti face viata asa cum doresti, pe o muzica plina de forta, dar si de melodie. Legat de album in forma lui fizica, acesta contine zece piese si o sa vedeti ca booklet-ul include si versurile acestora, scrise de Vlad Busca, precum si pozele membrilor. Conceptul si layout-ul sunt realizate de Costin Chioreanu (Twilight 13 Media), care s-a ocupat si de alte trupe in ceea ce priveste design-ul albumelor (Trooper, Avatar, Deathdrive etc).

In incheiere, noi cei de la 4arte le dorim mult succes in continuare baietilor de la L.O.S.T., multumindu-le pentru colaborarea reusita de pana acum si nu in ultimul rand pentru gestul deosebit de a ne trece si pe noi in booklet-ul CD-ului proaspat lansat.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 5 decembrie 2010

Trooper au lansat “15″, un album de-o seama cu ei

Trooperii au lansat primul album live din cariera, intitulat “15” (varsta formatiei) si oferit fiecarui platitor de bilet, in cadrul unui concert desfasurat pe 18 noiembrie in clubul The Silver Church din capitala. Concert e cam putin spus, totusi, avand in vedere ca aparitiile lor dau evenimentelor un aspect mai degraba de petrecere intre prieteni decat de orice altceva.

Desi organizatorii au subliniat ca toata distractia se va pune in miscare la 20.00 fix, concertul de lansare a luat startul pana la urma in jur de 20.30. E adevarat ca la ora stabilita pentru incepere nu intrasera in club decat aproximativ jumatate dintre cei care au fost prezenti pana la final, dar nu cred ca asta ar trebui sa fie treaba celor urca pe scena, mai ales ca accesul era permis mai devreme.

Acum ca mi-am spus si nemultumirile legate de vesnicele nerespectari ale programului, nu mai am decat sa ma lansez in glorificarea concertului aniversar, care, n-am cum sa nu recunosc, a meritat toata intarzierea. Trooperii au facut din aceasta aniversare una speciala, unde nu doar ca au luat la rand albumele lor din cei 15 ani de cariera si ne-au extras cateva piese de pe fiecare, dar au avut pe scena si invitati selectati dintre persoanele dragi lor (Leo Iorga de la Compact, Vanda de la Fortress of Faith si Cristi Hrubaru). De asemenea, au ales sa abordeze si cateva coveruri apartinand trupelor pe care ei le apreciaza, unul dintre acestea fiind “Blood Brothers” de la Iron Maiden, piesa pe care au cantat-o pentru prima data pe o scena. Sper sa nu fie si ultima data, pentru ca le-a iesit foarte bine. Mai ramane doar sa invete Coiot versurile, si atunci va iesi perfect.

Niciodata nu tin minte playlistul, asa ca nu-mi cereti nici de data asta imposibilul. Imi amintesc insa ca in cele vreo doua ore si jumatate au cantat “Nu trebuie sa vrei”, “Inca o lupta”, “Un singur drum”, “Old School, Baby”, “Strigat”, “Doar a mea”, “O viata este prea mult” (mereu ma minunez de cat de frumoasa poate sa fie piesa asta), “In stele”, “Cat am asteptat” (alaturi de Vanda), “Here I go Again” cover Whitesnake si “It’s My Life” cover Bon Jovi (ambele cu Leo Iorga, cantate fara repetitie), “Highway to Hell” cover AC/DC (impreuna cu Cristi Hrubaru), “I Want To Break Free” cover Queen, “Amintiri”, precum si o selectie de piese legate de pe “Vlad Tepes – Poemele Valahiei” – printre ele fiind si “In Valahia”, “Vlad Tepes”, “Sfarsitul fara sfarsit”. Si ce concert Trooper ar mai fi fara “Tari ca muntii”, asa ca si piesa asta, de care nimeni nu pare sa se sature vreodata, si-a gasit loc in playlistul de aseara.

In rest, legat de trooperi, e de fiecare data o fericire sa-i vezi pe scena, nu ca in afara ei nu ar fi la fel. Altfel nu se explica de ce in jurul meu am auzit si vazut oameni cantand si urland continuu (jur ca la un moment dat am crezut ca imi vor exploda timpanele), aplaudand si scuturandu-si pletele, fie ele si simbolice. Pe langa faptul ca stiu sa cante si nu te duci la concertele lor cu teama ca vor da atatea gherle de nu le poti numara, trooperii astia emana ei asa mereu un entuziasm contagios, ii vezi ca se bucura atunci cand lumea canta odata cu ei si ca traiesc la cote maxime fiecare cantare. Exact fiecare cantare, indiferent ca se desfasoara in fata unui mare spatiu plin ochi, cum a fost aseara, sau intr-un club micut in care incap cel mult 100 de insi.

Nu-i cunosc de 15 ani, ci doar de vreo opt si jumatate, dar e destul ca sa pot sa spun – si nu ma intereseaza cine imi sare in cap – ca n-am mai vazut printre trupele (aproximativ) tinere de la noi o formatie atat de frumoasa si de bine sudata, din toate punctele de vedere. La multi ani, Trooper, si tot inainte!

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 19 noiembrie 2010

Tudor Gheorghe si Cavalerii felinarelor tarzii

Unul dintre evenimentele din cadrul Festivalului Artelor Bucuresti editia a doua, desfasurat in perioada 10-15 octombrie, a fost concertul sustinut de Tudor Gheorghe la Sala Palatului, pe 12 octombrie, alaturi de Orchestra Filarmonicii din Craiova.

Intitulat “Cavalerii felinarelor tarzii”, spectacolul lui Tudor Gheorghe s-a bazat pe piese din repertoriul a doi vechi interpreti romani, care au marcat perioada interbelica: Jean Moscopol si Zavaidoc. Dupa cum ne-a marturist maestrul, Moscopol canta pentru elite, iar Zavaidoc pentru clasa de mijloc. Intre piesele si stilurile lor sunt diferente sesizabile, Moscopol are versuri mai delicate, mai subtile, interpretarea e una gratioasa, in timp ce Zavaidoc e mai direct, mai neslefuit. Tudor Gheorghe a incercat sa imbine creatiile celor doi, dar si sa ne evidentieze diferentele dintre ei, prin explicatii date intre piese. De exemplu, dupa ce a cantat “Mana, birjar” a lui Jean Moscopol, ne-a spus ca acesta a creat o imagine a unui barbat cazut intr-o stare de melancolie, potentata si de faptul ca era, citez “putin cam beat. El se adresa vizitiului, ati vazut, “Mana birjar, du-ma…”, pe cand Zavaidoc e mai direct, el vorbeste direct cu calul”, a incheiat Tudor Gheorghe, dupa care a interpretat pentru miile de spectatori ““Dii, dii, diii, murgule, dii”, a lui Zavaidoc.

De-a lungul celor mai bine de doua ore, Tudor Gheorghe a trecut prin multe piese ale celor doi artisti, dintre care am recunoscut “Tot ce e romanesc nu piere”, “Violete pentru fete”, “Da-mi gurita s-o sarut”, “Te-astept diseara-n Cismigiu” ale lui Jean Moscopol si “Dragostea e ca si-o raie” si “Daca ea nu ma iubeste” ale lui Zavaidoc.

Maestrul a vrut sa ne scoata pentru o vreme din grijile noastre cotidiene cu acest spectacol, sa ne aminteasca faptul ca muzica poate sa fie mai mult decat “basii din discoteci” (“M-as face DJ de tangouri”, a mai adaugat el) si sa ii introduca si pe cei mai tineri in arta vremurilor care au fost, a Micului Paris: “Frumos trebuie sa fi fost in Micul Paris… N-am avut noroc, nu l-am prins decat pe-asta!”

Artistul oltean a facut, ca de fiecare data, si comentarii legate de clasa politica si de situatia economica si sociala a tarii, transmitand guvernantilor ca institutia de cultura Tudor Gheorghe rezista si ca “Sunt paralel cu institutiile oficiale, regret enorm…ei cu ale lor, eu cu ale mele.” Desi a constatat ca nu s-a schimbat nimic fundamental in ultimii 50 de ani, ca “atunci ne placeau stelele pe intreprinderi, acum ne plac licuricii mari” – si ne-a ilustrat afirmatia cu piese de-ale lui Jean Moscopol care emigrase in America si de acolo canta impotriva regimului bolsevic de sub care scapase, iar versurile erau spectaculos de actuale -, Tudor Gheorghe si-a exprimat increderea ca poporul roman va rezista in continuare, va depasi greutatile si va gasi o cale spre lumina: “toate trec, au trecut si-alti pagani, si noi ramanem tot romani”.

Cand mergi la un concert al lui Tudor Gheorghe, e aproape ca si cum ai participa la o intrunire, numai ca singurele tale posibilitati de exprimare sunt aplauzele, ovatiile sau rasul. Pentru ca el nu doar canta, ci isi concepe aparitia ca pe un fel de masa rotunda, in care comunica foarte mult cu noi, in care ne arata cine este si ce simte fata de lumea in care traieste si fata de valorile ei (“Din pacate, elitele de astazi se socotesc in bani.”). Acum ca a terminat cu perioada interbelica, trecand si prin mahala si prin muzica celor educati, sa vedem ce ne mai pregateste pentru spectacolele viitoare.

Finalul evenimentului a venit cu o surpriza: maestrului i s-a inmanat o diploma de la Ministerul Culturii pentru cei 40 de ani de activitate muzicala, pe care acesta a primit-o fara entuziasm: “Eh… s-au gandit si ei sa-mi dea asta dupa 40 de ani”. Chiar si fara aceasta reactie, toata lumea din sala stia ca pentru el cea mai importanta recunoastere a fost cea venita mereu nu dinspre oficialitati, ci dinspre noi, adevaratii ascultatori ai muzicii lui.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 17 octombrie 2010

O seara cu the Ozzman la Zone Arena

Fie ca te numeri sau nu printre fanii lui Ozzy Osbourne, este imposibil sa nu-ti fi trecut pe la ureche de-a lungul timpului ca individul a facut parte din legendara trupa Black Sabbath, imposibil sa nu-l fi ascultat cantand macar un “Mama, I’m coming home” sau un “Dreamer”, imposibil sa nu fi auzit de acuzatiile de satanism care i s-au adus sau de faptul ca a muscat dintr-un liliac pe scena.

Acest controversat, talentat si fascinant Ozzy a cantat pe 2 octombrie la Zone Arena din capitala, pentru un public alcatuit din persoane ale caror varste incepeau de pe la 7-8 ani si se terminau undeva spre 70. Pe cei de la Coma nu i-am prins, pentru ca am ajuns la ora 19.00 fix, adica atunci cand au inceput sa cante cei de la Luna Amara. Nu ma numar printre ascultatorii lor, dar am observat ca publicul i-a primit bine si am recunoscut printre piesele pe care le-au prezentat “Dizident” si “Loc lipsa”. O trupa apreciata si de public, si de organizatorii de concerte, Luna Amara a mai cantat anul acesta si la festivalul Sonisphere, alaturi de Anathema, Stone Sour, Alice In Chains si Rammstein.

Stiam ca Ozzy va incepe sa cante la 20.00, dar, cu vreo sapte minute inainte de ora respectiva si dupa ce se auzise din culise vocea lui care ne indemna sa ne agitam, omul a intrat pe scena cu “Bark at the Moon”. Vocea i-a dat cateva rateuri si deja ma gandeam ca daca asa se va prezenta tot concertul, inseamna ca am avut dreptate in privinta lui si ca la aproape 62 de ani e cam greu sa mai sune ca in tinerete. Totusi, nu voiam sa il analizez la sange pentru ca, in fond, era vorba de Ozzy Osbourne, adica ACEL Ozzy. Chiar ma gandeam, vazand in jurul meu figurile pustilor de 13-14 ani, veniti alaturi de parinti, care cantau odata cu Ozzy, ca probabil copiii astia nici nu-si dau seama ce noroc au ca au apucat sa-l vada live.

Desprins de pe cel mai nou album al lui Ozzy, “Let me hear you scream” a urmat in playlist, dupa care am auzit mult mai vechile “Mr. Crowley” si “I Don’t Know”, precum si “Iron Man”, “Suicide Solution”, “War Pigs”, “Killer of Giants”. M-am bucurat ca a ales pentru seara din Romania si melodioasele “Road to Nowhere” si “Mama, I’m Coming Home”, dar si antrenantele “Shot in the Dark” si “Crazy Train”, iar “Paranoid”, care a incheiat un show neasteptat de bun, a picat cum nu se poate mai bine. Sigur ca mi-ar fi placut sa aud si “Goodbye to Romance” sau “Ghost Behind My Eyes”, dar na, nu poate omul sa le aiba pe toate.

Timp de aproape doua ore, Ozzy a fost el insusi, cel pe care il stiam si din alte concerte: a cantat destul de bine, desi a avut si cateva scapari pe alocuri, a urlat cat a putut “Let me fuckin’ hear you!”, “Let me see your hands” si “I love you all!”, a masurat scena in fuga (da, mai poate sa alerge!), si-a scuturat pletele – pe care si le-a umplut de doua ori cu spuma care tasnea din furtunul pe care il indrepta adesea spre primele randuri – ne-a trimis sarutari din varful degetelor si, spre final, a aruncat si doua galeti cu apa peste public. Instrumentistii lui – Gus G. (chitara), Rob Nicholson (bass) si Tommy Clufetos (tobe) – si-au aratat si ei talentul remarcabil, dat si un entuziasm molipsitor.

“Ozzman” a renuntat la un moment dat la pelerina cu care venise si, intr-un gest frumos fata de publicul pe care il vedea pentru prima oara, si-a infasurat pe umeri steagul Romaniei. Ne-a strigat de mai multe ori “God bless you, people!” si “I love you, people!” si, fiind la cativa metri de el, am vazut clar ca de fiecare data cand ni se adresa direct avea un zambet larg cat toata fata. Ori chiar se simtea bine, ori e un actor desavarsit. Prefer sa cred ca prima varianta e cea corecta, pentru ca astfel ar fi in rezonanta cu ceea ce venea dinspre public catre el: bucurie, respect, incantare.

Felicitari Fun Time Production si City FM pentru ca au facut posibila aceasta intalnire!

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 4 octombrie 2010