“Circul Vesel”, povestea unor destine de artisti

Am fost saptamana trecuta la Sala Elvira Popescu pentru lansarea documentarului original HBO “Circul Vesel”, in regia lui Claudiu Mitcu. Documentarul are in centrul lui povestea familiei Zdebschi, din care fac parte unii dintre cei mai in varsta artisti de circ din Romania.

Toma Zdebschi este cel care a adus Circul Globus in Romania, in 1922, cand la noi in tara nu exista nicio companie de circ. Ceh la orgine, Toma s-a stabilit aici definitiv si alaturi de familia lui a realizat numeroase spectacole. Fiul sau Carol (84 de ani), alaturi de sotia sa Mina (75 de ani), sunt protagonistii acestui documentar, in care isi spun povestea vietii si puncteaza elemente din istoria circului Globus si ulterior, a Circului Vesel. De la ei aflam ca de 50 de ani impart impreuna si bune si rele, iar in prezent, desi retrasi din activitate, inca pastreaza afisele, pozele, un vagon pe care il tin in curte si… pe Pichi, unul dintre cainii pe care ii dresa Carol pentru numerele sale de scena (si care a decedat la scurt timp dupa filmari).

Carol si Mina sunt filmati in curtea lor din cartierul Rahova din Bucuresti, unde isi amintesc cand mai tristi, cand mai amuzati despre spectacolele tinute in perioada comunista, precum si despre faptul ca numele circului privat adus de Toma (Globus) a fost preluat cu forta de catre Circul de Stat, iar angajatii au ramas fara serviciu. Nevoiti sa munceasca in uzine, unii s-au recalificat, dar Carol a lucrat in continuare pe la diverse companii de circ. Dupa ce s-a casatorit cu Mina, cei doi au fondat Circul Vesel si si-au alcatuit propriile spectacole cu care mergeau prin tara. Nu le-a fost usor sa se descurce si au fost nevoiti sa faca unele compromisuri, avand in vedere ca autoritatile impuneau ca angajatii sa aiba anumite tinute de scena, iar afisele sa contina si lozinci pro regim. Cu toate greutatile, Circul Vesel a mers mai departe pana la Revolutie, cand cei doi s-au pensionat.

Desi au o fiica impreuna, Carol si Mina nu au avut timp sa se ocupe de ea in copilarie si fata a crescut cu bunicii, dar parintii ei au stiut sigur ca nu vor ca Rica sa ia drumul circului, ci sa-si gaseasca o meserie de viitor. Viata de nomad si petrecerea sarbatorilor in vagonul lor, prin tara, erau lucruri care nu se mai potriveau cu timpurile noi.

De-a lungul documentarului ajungem sa ii cunoastem si pe Traian Ganea, fost angajat al lui Toma Zdebschi si pe Vasile Rusu, unul dintre cei mai spectaculosi fosti angajati ai lui Carol, care facea numere de Yoga foarte apreciate de public.

Desi atinsi de batranete cu totii, vechii artisti mai pastreaza inca acea sclipire magica in ochi atunci cand vorbesc despre vremurile de demult. Carol ne prezinta cateva numere de magie, Vasile ne arata cum se contorsiona, desi recunoaste ca e ceva mai “ruginit” ca in tinerete, iar cainele Pichi e atat de batran incat nu mai raspunde la comenzile fostului sau dresor. Tonul documentarului este unul tragi-comic, iti transmite si nostalgia batranilor si suferintele lor, dar si seninatatea pe care s-au straduit sa si-o pastreze mereu.

Dupa vizionare, luminile s-au aprins si pe scena au urcat, alaturi de regizorul Claudiu Mitcu, “personajele” principale ale documentarului sau. Carol, Mina si Vasile au fost apaludati indelung si, cu simplitatea oamenilor neobisnuiti cu scena moderna si cu lacrimi in ochi, ne-au multumit cum s-au priceput mai bine pentru faptul ca am fost acolo si le-am ascultat povestea.

“Circul Vesel” are premiera la HBO Romania pe 25 martie, la ora 20.00.
Un preview al documentarului, alaturi de alte detalii puteti vedea aici.

Articol aparut pe www.4arte.ro, la data de 24 martie 2010

“The Hurt Locker”, in drum spre Oscar

Am vrut sa vad “The Hurt Locker” nu pentru ca m-as omori dupa filmele de razboi, ci pentru ca m-am gandit ca trebuie sa fie mai mult de atat de capul lui, avand in vedere ca a intrat in cursa Oscarurilor cu vreo noua nominalizari, una dintre ele chiar la categoria Cel mai bun film.

Nu e nevoie sa fii fan al genului ca sa pricepi ca in “The Hurt Locker” este vorba despre ce inseamna sa fii soldat intr-unele dintre cele mai periculoase zone de conflict, ce inseamna sa te trezesti in fiecare dimineata in Baghdad, spre exemplu, sa-ti pui costumul special si sa te apuci sa dezamorsezi bombe sau sa stai permanent cu arma la ochi, scrutand imprejurimile, pentru a-l proteja pe colegul care taie fire, incercand sa evite exploziile. Nu e treaba usoara, mai ales daca liderul echipei e un impulsiv caruia ii place sa se joace de-a v-ati ascunselea cu moartea, precum personajul principal SSG William James (Jeremy Renner). Numai ca, desi pe campul de lupta face exact ce il taie capul si isi pune colegii in situatii neplacute, James are si momente in care stie sa spuna o vorba buna, sa lanseze o incurajare sau sa se sacrifice pentru binele celorlalti.

Desi usor pusi in umbra de razvratitul lor lider, subalternii Sanborn si Eldridge sunt si ei piese importante in creionarea portretelor soldatilor de elita, avand momentele lor de slabiciune dar si de curaj pur, formand impreuna cu James un trio imbatabil pe toata perioada in care sunt detasati in aceeasi zona de conflict.

Desfasurarea actiunii subliniaza si schimbarile care au loc in sufletele militarilor de profesie pe masura ce se confrunta cu pericolele. In timp ce unii devin mai sensibili la bucuriile vietii din afara razboiului si abia asteapta o permisie pentru a se reuni cu familia sau pentru a-si intemeia una (o scena reprezentativa fiind aceea in care Sanborn plange si marturiseste ca isi doreste un fiu, desi pana atunci refuzase ideea de a fi tata), pe altii sensibilitatea ii paraseste si se simt rataciti in rarele ocazii in care se confrunta cu viata din afara terenurilor de lupta (precum in secventele in care James este debusolat la raionul de cereale din supermarket sau in care ii spune fiului sau – mult prea mic pentru a-l intelege – ca pe masura ce imbatranesti, ajungi sa iubesti tot mai putine lucruri).

In orice caz, filmul are naturalete, are drama, are stil si are imagini fabuloase. Aruncand o privire printre multiplele nominalizari la Oscar, nu sunt chiar convinsa ca “The Hurt Locker” merita premiul pentru Cel mai bun film, dar cu siguranta i-ar pica bine o distinctie pentru regie, montaj sau scenografie. Doamna regizor Kathryn Bigelow a facut treaba buna per ansamblu si, cine stie, poate ca o sa-i “sufle” cateva statuete fostului sot, al carui “Avatar” a adunat tot noua nominalizari la Premiile Academiei. Nu ne ramane decat sa asteptam noaptea de 7 spre 8 martie, cand vom afla catre cine se vor indrepta celebrele premii.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 5 martie 2010

Pedepseste-ma, I’ve been Bad… Lieutenant

Nu m-am dat in vant niciodata dupa filmele cu Nicolas Cage si in cele putine in care l-am vazut nu mi-a placut prea tare de el. Probabil ca nu m-am uitat eu la filmele potrivite, mai ales ca omul are si un Oscar in portofoliu. In “Pacatele unui politist. Ultimul apel: New Orleans”/ “Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans”, Nick face un rol delicios, intrand cu mare talent in pielea temperamentalului politist Terence McDonagh.

Terence McDonagh are un moment de glorie in timpul uraganului Katrina, cand salveaza un barbat de la inec. Gestul lui eroic are consecinte dintre cele mai grave: politistul ramane cu niste dureri de spate pe care nu le doreste nici dusmanilor, precum si cu dependenta de medicamente. Numai ca locotenentul McDonagh nu se limiteaza la ce-i prescrie doctorul, ci trece la droguri din ce in ce mai puternice, mai ales ca un coleg de la Camera de Bunuri, unde se depozitau narcoticele confiscate in misiuni, ii procura tot ce are nevoie.
Asa se face ca vajnicul Terence pe de o parte se ia de gat cu traficantii si se zbate sa dezlege o crima complicata, apeland la trucuri care il baga in diverse buclucuri, iar pe de alta parte trage pe nas de mai multe ori pe zi si profita de orice situatie si de orice persoana care il poate ajuta sa capete niste droguri. In acest timp, pierde sume serioase la pariurile sportive, incearca sa se ocupe si de iubita lui (Eva Mendes), o prostituata care il mai baga si ea in belele, precum si de tatal sau alcoolic si de sotia acestuia la fel de pasionata de bautura, ba se mai lupta si cu diverse halucinatii cauzate de consumul de stupefiante.

Poate ca filmul e departe de a fi nominalizat la Premiile Academiei, dar Cage si-a facut treaba exemplar in acest rol. Terence nu e deloc ceea ce am numi un individ dezirabil: e nervos, agitat, are un mers grabit si stramb, iar dependenta de droguri si sexul cu necunoscute in parcari nu-l fac mai simpatic. El compune o imagine duala a politistului american: in ochii celor din jur, pare condus de idealul dreptatii si de restabilirea ordinii intr-un oras dur, lucru care ii si reuseste, de altfel, iar in rest are toate calitatile unei persoane profund depravate, care profita de functia pe care o are pentru a-si satisface viciile cele mai periculoase. Desi traieste la limita, personajul scapa miraculos din toate necazurile si ajunge sa fie decorat pentru merite deosebite in campul muncii.

Dramatic si alert, “Pacatele unui politist. Ultimul apel: New Orleans” are, totusi, si diverse momente comice, in special acelea care implica halucinatiile politistului nostru, asa cum o sa vedeti daca mergeti la premiera filmului, care va avea loc pe 6 noiembrie, la The Light Cinema.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 4 noiembrie 2009

Anim’est 2009 – start cu peripetii

A patra editie a Festivalului International de Film de Animatie Anim’est a debutat in aceasta seara, la Cinema Patria. Debutul a fost marcat de surprize mai mult sau mai putin asteptate, dar nimic nu a putut infrana entuziasmul celor prezenti, care au umplut aproape in intregime sala de proiectie.

Stiam ca filmul din deschiderea Anim’est 2009 este “Mary si Max”, o productie despre prietenia neobisnuita dintre o fetita din Australia si un barbat de varsta a doua din New York. Numai ca, desi pe scena se aflau doua microfoane – la care presupuneam ca ni se vor spune cateva cuvinte despre festival -, luminile s-au stins pe neasteptate si pe ecran ni s-a derulat pentru mai bine de 15 minute o animatie al carei laitmotiv era cifra 4. Plina de imagini violente, sangeroase si pe alocuri sexuale, precum si de schimbari bruste de decor, insotite de o muzica stranie si apasatoare, productia nu semana deloc cu ce asteptam de la “Mary si Max”! In ceea ce ma priveste, ma gandeam ca ori am gresit cinematograful (desi ma uitasem de vreo zece ori la program), ori cei din stafful festivalului au incurcat borcanele.

Din fericire, totul s-a lamurit la finalul animatiei, cand organizatorii au urcat pe scena la microfoanele de care va spuneam mai devreme, ne-au urat “Bun venit!” la Anim’est 2009 si ne-au marturisit ca filmul anterior (“4”, in regia lui Edouard Salier) a fost o surpriza si pentru ei, doar directorul Mihai Mitrita fiind cel care stia de aceasta difuzare. Dupa o scurta prezentare a editiei din acest an (mai multe detalii gasiti in articolul despre conferinta de presa), PR Managerul festivalului Toma Peiu a citit si lista sponsorilor si partenerilor, care lista a fost atat de lunga, incat in cele din urma Toma si-a pierdut vocea, spre amuzamentul tuturor celor prezenti.

Cu atmosfera astfel destinsa, luminile s-au stins inca o data la ora 20.00 si pe ecran ne-au aparut cei pe care ii asteptam, mai intai Max si apoi Mary. Dupa 10 minute si multe hohote de ras declansate de actiunea de pe ecran, filmul s-a interupt brusc, publicul a oftat dezamagit, luminile s-au aprins si o voce din neant ne-a anuntat, cu scuzele de rigoare, ca s-a produs o greseala, in loc de prima rola a filmului fusese introdusa in proiector rola cu numarul 2. Acestea fiind spuse, am fost invitati sa mai asteptam 10 minute pana se remediaza situatia. Nimeni nu s-a suparat si un nou val de ras a strabatut sala, pentru ca, pana la urma, nu eram la un congres de medicina, ci la un festival de film!
Destul de repede a aparut pe scena Toma, care ne-a explicat ca filmul a venit la Anim’est de la un festival din Australia si cei de acolo au incurcat cutiile, in prima cutie fiind, de fapt, rola cu numarul 3, in a treia rola cu numarul 1, iar restul erau si ele puse in dezordine, astfel ca a mai durat cateva minute pana ce totul a fost rearanjat. (In orice caz, secventa de la care incepuse rola 3 parea foarte bine a fi de la inceputul filmului si probabil ca aproape nimeni din sala nu si-a dat seama de greseala si nici n-a remarcat absenta unui generic).

Cat despre “Mary si Max” (Australia, 2009, regia si scenariul Adam Elliot), filmul spune povestea corespondentei prin posta clasica pe care Mary Daisy Dinkle (voce Toni Collette), o australiana in varsta de opt ani o tine cu americanul Max Jerry Horovitz (voce Philip Seymour Hoffman), in varsta de 44 de ani. Povestea se intinde de-a lungul a 20 de ani si infatiseaza diversele intamplari prin care trec cei doi, fiecare in partea sa de lume si schimbarile care au loc in vietile lor. Mary este o fetita care sufera din cauza aspectului ei fizic si din cauza faptului ca nu o iubeste nimeni (parintii ii spusesera ca a fost un accident, colegii se purtau urat cu ea), care traieste alaturi de un tata pasionat de animale impaiate si de o mama alcoolica, iar Max este un obez cu joburi ciudate, probleme de comunicare si socializare, lipsit de lacrimi si de zambete si enervat de mizeria pe care oamenii o lasa in urma lor. Extrem de amuzant este felul in care cei doi vad lumea din juriul lor si in care interpreteaza faptele si situatiile, dar de sub tot acest amuzament razbate si multa tristete. Scrisorile pe care le schimba Mary si Max sunt de cele mai multe ori insotite de dulciuri sau de diverse obiecte de colectie, iar povestile lor par uneori de domeniul SF-ului, desi filmul este inspirat de un caz real. Prietenia lor este pusa la incercare de mai multe ori, dar legatura se dovedeste a fi mai puternica si decat tragedia internarii lui Max intr-un spital de boli nervoase, si decat gestul lui Mary de a-si face lucrarea de doctorat pe seama bolii lui Max si decat alcoolismul de care va suferi apoi fata devenita adulta.

“Mary si Max” mai ruleaza in cadrul Anim’est si luni, 5 octombrie, tot la Cinema Patria, de la ora 20.30 si ar fi bine sa nu-l ratati daca vreti sa aflati adevaratul mod in care apar copiii, daca vreti sa stiti in cate feluri poate muri un peste de acvariu, daca sunteti curiosi cata ciocolata poate sa manance o singura persoana si daca mai credeti ca prietenia adevarata exista si poate fi gasita de oricare dintre noi. Cum bine zicea citatul din finalul filmului: “Dumnezeu ne-a dat rudele, sa fim recunoscatori ca prietenii ni-i putem alege singuri!”

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 2 octombrie 2009