“Ca pe tine insuti”, o poveste de iubire mascata

Dupa ce am vazut piesa “Ca pe tine insuti”, de Maria Manolescu, la Teatrul Foarte Mic, pe 18 decembrie, am inceput sa-mi pun intrebari, pentru a ajunge la adevar: sa fi fost doar un spectacol despre oamenii strazii (zisi si homelesi)? Cu siguranta nu. Sa fi fost o parabola despre ura si violenta? Nici pomeneala. Sau o poveste despre iubire mascata, nevoia de afectiune si de empatie? Am decis ca ultima varianta e cea mai adecvata.

Statisticile arata ca in fiecare iarna, in capitala europeana Bucuresti, mor in jur de 300 de oameni ai strazii, situatie pe care o subliniaza si “corul homelesilor”, interpretat cu mare finete de Bobo de la Fara Zahar. Maria (Mihaela Radescu) si Ioan (Mihai Gruia Sandu) sunt doi oameni fara adapost care nu au de gand sa le dea satisfactie jurnalistilor si nici strainilor (milosi din fire sau de circumstanta) murind inghetati, ci se incurajeaza reciproc sa supravietuiasca pana la primavara: “… pentru ca daca te omori acum, o sa fii unul din cei 300 de homelesi care mor in fiecare iarna-n Bucuresti. O sa fii un nume sau o fotografie in ziar. Pe cand daca mori primavera, atunci pamantul nu mai e inghetat si atunci poti fi ingropat de cineva care ti-a promis ca face asta si se tine de cuvant si atunci ziarele si mila oamenilor te lasa in pace.”

Desi intre cei doi pare batut in cuie un cod de comportament, care exclude minciunile si atingerile (si, in general, orice vorba sau fapta frumoasa), incluzand in schimb “violenta extrema”, indiferenta si deposedarea posibilelor victime de brichete, sticle de vodka si geci, Maria si Ioan au ingropate adanc atat sentimente, cat si secrete, care nu asteapta decat un semn sa iasa la iveala.

Cand prezenta tanarului Rafa (Viorel Cojanu) dezamagit de viata si cu probleme pe care el insusi pare sa si le creeze le tulbura existenta, cei doi sunt nevoiti sa recunoasca faptul ca nici nu-l pot ucide, nici nu-l pot deposeda de bunuri cu usurinta, ba chiar ii arata compasiune si incep sa-si deschida sufletele in fata lui. Tanarul, la randul sau, decis sa se sinucida, va renunta treptat la idee si isi va lua si el piatra de pe inima spovedindu-se lui Ioan si trecand printr-o experienta carnala cu Maria, ambele situatii avand efect de catharsis asupra lui.

Desi trateaza subiectul deloc delicat al persoanelor care traiesc pe strada si care poarta in mintile si inimile lor infrangeri, sperante si planuri (ca, de altfel, orice om care are un acoperis deasupra capului) si atinge uneori culmi de emotie dureroasa, spectacolul este imbracat intr-un strat umoristic, care nu te lasa pana nu-ti smulge cateva zambete. Personajele sunt amuzante nu numai prin ceea ce spun, ci si prin ceea ce nu spun, dar insinueaza, mascand adevaratele intentii cu discursuri cu capul in jos. “Sa nu insemnam nimic unii pentru altii, sa nu ne atingem, sa nu avem mila” sunt indemnurile lor, de sub care razbate dorinta de a face exact pe dos.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 20 decembrie 2010

“Anselmo”, un fenomenal spectacol in spectacol

Am fost aseara la spectacolul “Anselmo”, regizat de Mihai Gruia Sandu si prezentat de Compania de teatru Dell’Arte si Teatrul Nottara, si m-am straduit sa nu mor de ras. Dupa cum vedeti, am reusit!

Daca mergeti vreodata sa vedeti “Anselmo”, va sfatuiesc sa nu va prezentati in sala asa ca mine, cu impresia ca o sa vedeti o piesa de teatru clasica, linistita, care urmeaza un fir (crono)logic. Pentru ca veti ramane surprinsi, desi intr-un sens bun, de felul in care aceasta piesa a fost reprezentata.

Ideea principala, totusi, este aceea de “spectacol in spectacol”. O trupa de actori intentioneaza sa puna in scena o piesa, dar fiecare are propria viziune asupra textelor si asupra felului in care trebuie sa decurga spectacolul respectiv. Iar ceea ce joaca ei este o piesa in care rolul principal este cel al lui Anselmo, cavalerul pe care nimeni nu il cunoaste, pe care nimeni nu l-a vazut cu adevarat, dar al carui nume este folosit in mod fals de mai multi cavaleri, dintre care unul travestit. Acestia profita de identitatile false asumate si vrajesc cateva domnisoare pazite (nu chiar atat de) strasnic de tatii si fratii lor si ametite de calitatile vajnicilor admiratori. In afara de cuplurile ciudate care se formeaza mai dam si peste simpaticii Pantalone si Dottore, care se ciondanesc zi de zi, la ora fixa (desi cearta e cumva asteptata de ambii, e mai mult un ritual amuzant decat o disputa serioasa), dar si peste Arlechino si Colombina care poarta scrisorile de dragoste de la un indragostit la altul si care au si ei accese de “Ba eu sunt Anselmo!”

Dar cine este pana la urma acest Anselmo? De unde vine el? Oare exista cu adevarat sau e doar in inchipuirea unora? Sau poate ca o fi murit? Nu se stie precis, mai ales ca din textul piesei pe care grupul de actori incearca sa-l joace lipsesc bucati, pentru ca regizorul e aiurit si nici nu poate sa-si faca bine treaba din cauza razvratirii vesnice a actorilor, iar finalul nu este nici el asa cum ar trebui. Probabil ca Anselmo este doar un simbol, un ideal catre care se tinde, un caracter nobil, un suflet bland si un luptator curajos, asa cum vrem cu totii sa fim.

Dar ce mai conteaza ca lucrurile se amesteca, important e ca rezultatul este unul peste asteptari, in care publicul (care se pomeneste implicat de cateva ori, vrand-nevrand, in disputa de pe scena) are parte de distractie de la inceput pana la final, fiind martor la dueluri, paruieli si dialoguri fenomenale. Cosmin Sofron este genial in rolul lui Pantalone, George Constantinescu il intruchipeaza cu un umor teribil pe unul dintre cavalerii care se dadeau drept Anselmo, la fel si Ana Craciun, care intra in pielea cavalerului travestit. Dar nu numai ei, ci si restul celor care au fost pe scena in aceasta piesa (Smaranda Gabudeanu, Andra Sandu, Ana Cucuta, Ninel Surdu, Radu Moldovan, Cristi Martin) au reusit sa ne binedispuna si sa ne arate ca, indiferent daca adevarul se afla sau nu, important este drumul spre gasirea lui.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 30 noiembrie 2010

A unsprezecea porunca: “Mananca-ti aproapele”

Nu stiu cum se face, dar in ultima vreme ajung numai la piese de teatru cu nume de speriat, de la care, totusi, reusesc sa scap cu viata. “11.Mananca-ti aproapele”, pus in scena de Teatrul de Arta Bucuresti, este cel mai recent astfel de spectacol, pe care l-am vazut nu mai departe de 8 noiembrie, la Clubul Taranului.

Inceput cu 25 de minute intarziere de la ora anuntata (chestie care nu m-a bucurat deloc, stiuta fiind obsesia mea pentru punctualitate), spectacolul “11.Mananca-ti aproapele”, in regia lui Vitalie Bichir m-a facut sa imi amintesc ca nu toate tragediile sunt prezentate ca atare, ci unele dintre ele imbraca o eleganta haina umoristica. Ceea ce nu le face mai putin dureroase sau demne de meditat asupra lor, insa.

Cele trei personaje ale piesei, desi diferite in structurile lor, ajung in cele din urma la un consens ingrozitor. Initial, colonelul lagarului de concentrare (Marius Damian) unde soseau sute de evrei pentru a fi exterminati este sfasiat intre datoria de a-i ucide si procesele de constiinta care ii dau bataie de cap unui om religios asa cum este el. Ajutorul sau (George Constantinescu) incearca sa il impulsioneze in a-si face datoria, in timp ce liderul evreilor (Adrian Anghel) cere sa nu li se prelungeasca agonia si sa fie ucisi imediat. Dupa discutii si negocieri aprinse, colonelul ia o decizie la care nimeni nu s-ar fi gandit si lucrurile iau o intorsatura groaznica. Mai intai pentru ceilalti, apoi pentru el insusi.

Daca va spun ca mesajul spectacolului este unul salbatic, in care personajele ajung sa se manance unele pe altele, intr-un act de crestinim dus la limita (caci nu exista daruire mai mare decat a te lasa mancat de aproapele tau aflat in pericol de moarte prin inanitie, dupa cum se spune la un moment dat), probabil veti fi de acord ca nu prea ai de ce rade. O astfel de porunca, a unsprezecea, vine in contradictie cu restul. Si totusi, scenariul este presarat cu unele replici pline de un umor incredibil, care nu au cum sa nu iti smulga macar un zambet. Pur si simplu nu poti sa ramai cu o figura imobila si cu gandul ca in esenta e vorba, totusi, de o monstruozitate – devorarea aproapelui. Cred ca Marius Damian, cel care a scris piesa, a reusit sa faca o combinatie potrivita intre grotesc si umor, asa incat spectatorul sa poata accepta un subiect atat de dur, dar in acelasi timp sa nu fie prea oripilat de ceea ce vede si aude.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 10 noiembrie 2010

Spectacol aniversar: Paparazzi sau Cronica unui rasarit de soare avortat

Organizatia Teen Media a implinit un an de cursuri de actorie si de reprezentatii, motiv pentru care am fost invitati la spectacolul aniversar tinut pe 20 septembrie, la Teatrul Nottara.

In fata unei sali aproape pline, tinerii actori de la Teen Media au jucat cu aplomb piesa “Paparazzi sau Cronica unui rasarit de soare avortat”, de Matei Visniec, iar daca au avut emotii, unii dintre ei fiind la prima reprezentatie, acestea nu s-au simtit aproape deloc.
Distributia a fost alcatuita din: Ioana Balaji, Diana Serghe, Ioana Manea, Horia Popescu, Marcela Stoian, Anisa Lupu, Nicola Gramaticu, Lavinia Raducescu, Alexandru Stanciu, Oana Dobrin, Florinela Mocanu, Luiza Elena Dan.

Stirea cum ca a avut loc o explozie solara pune pe ganduri toate personajele: pe reprezentantii presei de scandal – care ezita intre publicarea acestui subiect si un altul implicand o petrecere nebuna si monstrous de luxoasa – , pe o asasina flautista (al carei subiect de discutie preferat este siguranta pe care o resimtea in pantecul mamei ei), ba chiar si pe un automat de bauturi racoritoare, care nu poate decide daca zilele care nu se termina niciodata sunt mai lungi sau mai scurte decat zilele care se termina foarte greu.

Femeia oarba care da telefoane necunoscutilor si le cere detalii despre mediul inconjurator, un cersetor care filosofeaza despre nevoile personale si despre felul de a fi al trecatorilor, doi asasini profesionisti care isi poarta armele in cutii de chitara, un mire si o mireasa care nu pot lua trenul in nicio directie pentru ca nu mai exista trenuri sunt personaje care s-au impus cand prin mult umor, cand prin absurditatea discursurilor sau a faptelor. Pe fundalul unei lumi care pare sa fi ajuns la final, functionarii publici nu vor sa-si mai faca datoria, clientii nu mai vor sa plateasca datoriile (pentru ca e sfarsitul lumii, nu?), dar patronii cer inca sa li se achite notele de plata (in caz ca soarele va rasari, totusi, a doua zi).

Atitudinea generala oscileaza intre pastrarea normalitatii si alienarea generata de explozia solara. Certitudini nu exista, dar, in caz ca soarele va mai rasari, subiectul va fi pe prima pagina a ziarelor. Chiar si a celor de scandal.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 22 septembrie 2010