Pablo Neruda marturiseste ca a trait – si are dreptate!

Volumul “Marturisesc ca am trait” de Pablo Neruda, aparut la Editura Vellant, este o autobiografie selectiva a poetului chilian laureat cu Nobel, pe care Gabriel Garcia Marquez l-a numit: “cel mai mare poet al secolului al XX-lea, in orice limba”.

In acest volum, Pablo Neruda, pe numele adevarat Neftali Ricardo Reyes Basoalto, povesteste despre cele mai importante momente ale vietii sale, uneori cu simplitate, ca intr-un jurnal, alteori trecand la adevarate pagini de literatura. Neruda nu face mare caz de intamplarile prin care a trecut, desi viata i-a fost de multe ori pusa in pericol din cauza convingerilor sale politice. Cu toate acestea, amintirile lui curg linistite, ca si cum n-ar fi fost mare lucru nici sa fie amenitat cu moartea, nici sa fie exilat si haituit timp de mai multi ani, nici sa aiba o activitate diplomatica plina de incercari, nici sa fie considerat unul dintre cei mai mari poeti ai lumii.

Insa de sub aceasta liniste transpare extrem de clar existenta sinuoasa a celui care a crescut intr-un mediu dur, a carui amintire intensa din copilarie este ploaia, care si-a inceput lunga activitate consulara in Birmania (in Rangoon, mai exact) si a continuat in alte state din Asia, Europa si America de Sud, a carui poezie a fost scrisa de-a lungul intregii lumi si citita (si apreciata) atat in cercuri savante, cat si printre oameni fara scoala.

Aflam din randurile lui Neruda si care a fost motivul schimbarii numelui (tatal lui nu privea cu ingaduinta activitatea sa literara), si ca atunci cand a inceput exilul sau, in drumul spre iesirea din tara a fost ajutat de diverse personaje uimitoare, precum si ca atunci cand s-a zvonit ca o sa ia Premiul Nobel s-a baricadat in casa impreuna cu sotia pentru ca nu stia ce sa le raspunda ziaristilor care ii dadeau tarcoale. De asemenea, chilianul vorbeste in memoriile sale si despre tarile prin care a avut ocazia sa calatoreasca – dedicand si cateva pasaje Romaniei, unde i-a cunoscut pe poetii Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc si Radu Boureanu -, despre diverse personalitati ale culturii pe care a avut ocazia sa le intalneasca si pe unele chiar sa si le apropie (Federico Garcia Lorca, Paul Eluard, Pablo Picasso, Ilya Ehrenburg, Gabriela Mistral etc), dar si despre detractorii sai, pe care a preferat sa ii ignore si sa ii lase cu ale lor. Insa amintirile poetului, impletite cu ale diplomatului, fac referire si la personaje politice importante si la fapte care au marcat istoria, precum Razboiul Civil din Spania, Al Doilea Razboi Mondial sau schimbarile de regim din Chile.

Peste toate acestea, insa, razbat dragostea de tara a lui Pablo Neruda si setea de creatie, de poezie (scrisa numai cu cerneala verde) inspirata din frumusetile naturale, din sentimentele sale, din durerile poporului sau din nedreptatile traite de cei dragi: “Poezia, atingand limite incredibile, e un privilegiu al epocii noastre, printre razboaie, revolutii si miscari sociale. Omul a descoperit-o, ranind ori ranit, singur sau in mijlocul multimii.” (Pablo Neruda – “Marturisesc ca am trait”)

Cartea “Marturisesc ca am trait”, prezentata si in cadrul Targului Gaudeamus, va fi lansata pe 16 decembrie, ora 18.30, in Libraria Carturesti, de catre Editura Vellant si Ambasada statului Chile in Romania. Lansarea va include lectura publica, proiectie de fotografii si povesti despre viata lui Pablo Neruda. Despre cartea şi destinul poetului chilian vor spune cateva cuvinte traducatoarea Luminita Voina-Raut, Consulul Ambasadei Chile in Romania, Iván Véjar, ambasadorul Romaniei in Columbia in perioada 2006-2010, Maria Sipos, si directorul editorial Vellant, Simona Rauta.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 13 decembrie 2010

De la cititor la scriitor: “Curajul de a fi tu insuti”

In urma concursului “Astazi cititor, maine scriitor!” demarat de Editura Herald in cadrul campaniei “Te asteptam in librarie!” a fost publicat volumul “Curajul de a fi tu insuti”, care cuprinde 11 eseuri de 11 autori.

Cele 11 eseuri reunite sub titlul “Curajul de a fi tu insuti” ne fac cunostinta cu tot atatia autori tineri, a caror voce incepe sa se auda astfel in peisajul literar. Poate ca unii dintre ei vor mai scrie, poate pentru altii a fost doar un joc menit sa le creasca increderea in potentialul lor literar.

In orice caz, eseurile, desi se intampla sa mai aiba cate un punct comun, sunt foarte diferite unele de altele atat ca scriitura, cat si ca metoda aleasa pentru prezentarea eului propriu, a cautarii adevarului sau a cautarii sinelui. Unele sunt foarte “lumesti”, altele fac referire la diverse religii, altele sunt filosofice, altele sunt o imbinare intre mai multe fire. Unii dintre concurentii castigatori au vorbit exact despre traiectoria existentei lor, altii au descris experiente care i-au marcat puternic, altii au apelat la povesti pentru a sugera de ce anume au fost influentati spiritual lor intr-un moment sau altul al vietii.

Personal, nu pot sa spun ca vreunul dintre eseuri ar fi prost scris sau ca nu mi-a trezit niciun sentiment, dar pot sa spun asa: nu le-am apreciat foarte tare pe cele in care citatele desprinse din operele diversilor scriitori sau filosofi predominau (si erau mai mult decat obositoare), in schimb mi-au placut foarte mult trei eseuri in care autorii au vorbit foarte personal (si dovedind un real talent pentru scris) despre cum au ajuns ei cine sunt, de unde au plecat si ce drum au urmat. Nu ma intereseaza daca povestile lor sunt reale sau imaginate special pentru acest concurs, dar cred ca ei au reusit cel mai bine sa surprinda esenta acestei provocari lansate de Editura Herald.

Ca sa va prezint si autorii, cei 11 concurenti care au fost alesi pentru a aparea in acest volum sunt urmatorii (numele sunt trecute asa cum apar ele in cuprinsul volumului): Lavinia Nastase, Iagaru Dina Sorin Marian, Monica Radulescu, Iulian Ciobanu, Alexiu Sebastian Valentin, Cotutiu Adrian Florin, Ioana Adina Petcu, Adriana Stanciu, Viorel Ghita, Dan Tabac, Valush Constantin.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 9 decembrie 2010

Cand lumina patrunde in “Locuri intunecate”…

Daca te uiti la o fotografie de-a scriitoarei Gillian Flynn, pare o doamna blanda si senina, incat nici nu ti-ar trece prin cap ca din spatele unei figuri asa de pasnice ar putea iesi un roman sangeros, care sa iti solicite neuronii in cautarea criminalului.

Pentru ca nu stiu ce faceti voi cand aveti in mana o carte in care se petrec crime, dar eu ma zbat sa gasesc criminalul inainte sa ajung la final. Ca nu reusesc aproape niciodata, asta e altceva, dar nu pot sa nu incerc. In romanul “Locuri intunecate”, aparut la Editura Tritonic, Gillian Flynn te conduce pe cai sinuoase spre descoperirea criminalului, incat in scurt timp habar nu mai ai unde te afli: acum ai impresia ca esti pe urmele celui care a ucis o mama si doua fiice, dupa care iti dai seama ca omul nu are cum sa fie vinovat (sau poate ca da?…), apoi gasesti alt criminal, dupa care intelegi ca nici el nu are cum sa fie (si totusi, daca ar fi?…) si tot asa pana spre final cand autoarea catadicseste sa dezveleasca foile misterului, una cate una.

Ben Day, singurul baiat al familiei, este suspectul principal in cazul uciderii mamei sale Patty si a surorilor Debby si Michelle, drept pentru care este trimis la inchisoare, cu pedeapsa pe viata. Dovezile impotriva tanarului de 15 ani nu sunt tocmai clare, dar toata lumea il vrea inchis, avand in vedere ca mereu fusese un tip ciudat. Iar pasiunea lui pentru black metal si pentru ritualurile satanice, precum si suspiciunea cum ca ar fi pedofil nu-l ajuta deloc. Dupa 25 de ani, insa, un grup de persoane civile, specializate in rezolvarea cazurilor suspecte, cauta adevarul din spatele marturiilor nu tocmai sincere de la process, cu ajutorul surorii ramase in viata, Libby. Dar cat de vinovat este Ben (sau daca este vinovat) si cine a mai fost amestecat in crimele de pe 3 ianuarie 1985 nu se afla decat pe masura ce actiunea inainteaza.

Personajele se transforma pe masura ce au parte de suprize. Dezvaluiri la care nu se asteptau si intalniri cu persoane pe care nu credeau ca le vor mai vedea vreodata (sau pe care, dimpotriva, presimteau ca intr-o buna zi vor fi nevoite sa le faca fata) le transforma viziunea asupra lucrurilor si chiar felul de a fi. Libby trece de la scopuri meschine la devotamament sincer, Ben alege calea adevarului dupa ani de tacere, tatal lor pare sa isi gaseasca pedeapsa dupa o viata in care a exploatat pe toata lumea si nu i-a pasat de cei patru copii.

Povestea familiei Day este asa de frumos construita, ca nu poti sa nu admiri dexteritatea autoarei de a te purta din trecut in prezent si de a te face sa-ti storci creieriii in gasirea unui raspuns. Mi-a placut acest fel de a povesti (capitole din prezentul in care Libby, incearca sa ii gaseasca pe cei care i-au ucis familia cu 25 de ani in urma, alternand cu alte capitole care urmaresc viata familiei Day in ultima zi de dinainte ca mama si surorile sa fie ucise), mai ales ca fragmentarea a fost usor de urmarit. Subliniez acest lucru pentru ca am intalnit si alti autori care apeleaza la acest gen de fragmentare, dar unii sparg actiunea in atat de multe cuburi amalgamate incat nu reusesc decat sa te irite, cel mult.

Articolul a aparut pe www.4arte.ro la data de 29 noiembrie 2010

Cum s-a facut de-am ramas la cratita

“Ce-ti trebuie facultate, tot la cratita ajungi!” Probabil va suna cunoscut, doamnelor si domnisoarelor. Sigur ca unele dintre noi am facut facultate, iar altele nu, dar cratita pare sa fie parte din viata si a unora, si a altora. Sau nu?

O femeie, oricat de bine ar fi pozitionata in societate, oricate studii ar avea si oricate premii, la sfarsitul zilei tot ea face de mancare, tot ea spala si tot ea se ocupa de copii, in timp ce sotul se uita la vreun meci si bea bere. Iar vina pentru aceasta situatie o poarta tot femeile, pe de o parte pentru ca si pe baieti tot ele ii cresc, in definitiv, dar le dau o educatie diferita de a fetelor, iar pe de alta parte, pentru ca ele singure isi atarna de gat lantul corvezilor casnice, pe motiv ca “ei sunt barbati, au doua maini stangi, decat sa faca treaba prost, mai bine o fac eu bine”.
La serviciu se fac diferentieri intre femei si barbati (ei ajung in posturi bune pentru ca sunt destepti si muncitori, zice lumea, ele ajung acolo daca s-au culcat cu cineva sau au avut pile, nu-i asa?), pe strada se fac diferentieri (daca esti aranjata si cocheta, te pomenesti fluierata si hartuita, daca nu esti, te pomenesti gratulata cu epitete ofensatoare), in casa se fac diferentieri (desi atat ea cat si el lucreaza opt-zece ore pe zi, seara doar ea se ocupa de treburile casnice). Cel putin asa spune Carmen Musat Coman in volumul “Cum s-a facut de-am ramas la cratita”, aparut la Editura Cununi de stele.

Dar Carmen nu are o problema numai cu barbatii care se sustrag de la muncile care nu le convin, de multe ori apeland la o manipulare fina, ci nu ezita sa arate in carte si cele mai mari defecte ale femeilor: faptul ca au resurse de invidie nebanuite, care mai mult le impiedica decat le ajuta, faptul ca le lipseste coeziunea cu alte femei din jurul lor si ca, desi ar avea posibilitatea sa fie solidare unele cu altele, de cele mai multe ori aleg nu sa se sustina, ci sa se sfasie intre ele.

Cam asa s-ar rezuma articolele din acest volum, care incearca sa le atraga atentia doamnelor asupra lor insele, sugerandu-le cumva sa nu-si mai fure singure caciula si sa delege responsabilitatile, sa fie mai unite cu semenele lor si sa renunte, pe cat posibil, la invidie, un defect mai mult feminin decat masculin.

Ceva cam dure si feministe, pe alocuri, materialele (aparute initial in perioada 2000-2003 in revista Femeia si in almanahul cu acelasi nume) nu vor sa dea lectii de buna purtare nimanui si nici sa pretinda ca ideile sunt general valabile, dupa cum insasi autoarea precizeaza. Si bine fac ca nu pretind aceste lucruri, pentru ca, desi probabil ca unele se vor recunoaste in faptul ca “au ramas la cratita” si ca sarcinile gospodariei intra doar in grija lor, desi au serviciu la fel ca sotii lor, altele nu au mai nimic in comun cu acest tip de femeie. Personal, cred ca acelea din generatia mea, chiar daca poate s-au simtit uneori dezavantajate la serviciu sau in societate, au gasit cel putin acasa o cale de parteneriat cu barbatul de langa ele. Acesta nu mai e doar un individ care sa stea seara (sau in general) la televizor cu picioarele pe masa, ci a invatat sa dea o mana de ajutor in bucatarie, sa puna umarul la curatenie, sa ia copiii de la scoala sau sa ii duca in parc. A inteles (sau a fost facut sa inteleaga) ca intr-o casnicie sunt doi insi din aceeasi echipa, nu din tabere diferite.
Iar celor care inca nu au iesit din relatia de stapan-supus, lecturarea acestei carti nu le-ar strica deloc.

Articol aparut pe www.4arte.ro la data de 23 noiembrie 2010